Tiganul alb

25,00 lei

Format: 20,5 x 13,5 cm

Număr de pagini: 248

Stoc epuizat

Descriere

„Plină de adevăruri spirituale care m-au răscolit profund, povestea Ţiganului alb expune idolii inimii şi ne ajută să-i învingem. Este istoria dramatică a vieţii lui Willie Phayre. Vei întâlni o mamă cu inima frântă şi vise spulberate, care se agaţă aşa de strâns de ceea ce i-a mai rămas în viaţă, încât se sufocă pe sine şi pe fiul ei mai mic. Gilbert devine gelos, egoist, incorigibil. O să te surprinzi că vrei să-l avertizezi pe Willie că ar putea fi influenţat negativ de acesta, pentru că Willie este curajos şi sensibil, şi are multe de oferit celor care au privilegiul să-l cunoască. O să-l iubeşti pe Willie nu doar pentru că a suferit aşa de mult, ci pentru că iubeşte mult. De multe ori cunoaştem cine suntem cu adevărat când dăm piept cu tragediile. Această povestire te va captiva de la început, când un eveniment tragic pregăteşte într-un mod surprinzător calea pentru răscumpărare.” Mark Hamby


Capitolul 1

Mormanul de zăpadă

UN tren era pe punctul de a porni din una din marile gări din Londra. Se auzi ultima atenţionare, iar conducătorul de tren îşi duse fluierul la gură. Era un domn în vârstă, grizonat, a cărui faţă era o hartă perfectă a ridurilor – îndrăznesc să spun că el doar părea bătrân, pentru că viaţa este grea şi oamenii îmbătrânesc repede. În acel moment, trei oameni o luară la fugă înspre dânsul: un domn încărcat cu învelitori şi covoraşe, şeful gării şi un însoţitor de tren cărând un geamantan mare de piele. Acesta din urmă fugea ca şi cum povara lui era un fulg. Se urcă în vagonul de bagaje cu acea degajare plăcută, specifică însoţitorilor de tren. Între timp, ceilalţi doi bărbaţi mergeau de-a lungul vagoanelor uitându-se prin geamuri.

– Pe aici, căpitane, strigă şeful de gară, este loc în acest vagon! O să-ţi trimit restul bagajelor diseară.

Apoi deschise uşa unui vagon. Ajunse şi conducătorul de tren şi îi şopti ceva. Şeful de gară îi răspunse doar atât:

– Nu-l pot ajuta – nu este loc în altă parte!

Gentlemanul aruncă o privire înăuntru: cu siguranţă exista destul loc, singurii pasageri fiind o femeie, o servitoare şi doi băieţei. Dar femeia părea amărâtă, aşa că gentlemanul înalt făcu un pas înapoi.

– Conducătorule, spuse femeia, i-ai promis domnului Phayre…

– Da, doamnă, dar nu este niciun alt loc liber! Iată-l pe şeful gării.

– Urcaţi, domnule, urcaţi! strigă şeful de gară. Nu trebuie să întârziem! Doamna nu a plătit pentru tot compartimentul, nu? Foarte bine atunci! Nu era treaba ta să faci promisiuni. Urcaţi, căpitane!

– Dar nu vreau să o supăr pe doamna!

– Puteţi să vă schimbaţi locurile, când trenul se mai goleşte puţin. Vor fi suficiente locuri libere după prima sau a doua staţie.

– Vă rog nu vă faceţi probleme, spuse femeia, a cărei voce sună în urechile străinului ca şi cum era una din cele mai dulci voci auzite vreodată. Dacă nu vă deranjează copiii, ar fi bine să urcaţi. Este loc suficient!

Străinul sări înăuntru, cu o expresie vagă de mulţumire. Uşa fu trântită, fluierul sună şi trenul porni.

La început, maiorul Sartoris, care abia s-a întors din India, fu ocupat să-şi întindă diferite învelitori peste trupul tremurând, pentru ca să se încălzească puţin. Era luna decembrie şi frigul îi ajungea până la oase. După ce s-a acoperit, se uită la tovarăşa lui de călătorie şi spuse:

– Sper că nu arăt ca un urs… Dar fu întrerupt de cel mai voios râs. Era cel mai mare dintre copilaşi – un băieţel drăguţ, cu părul blond, de vreo şase ani.

– Willie, dragul meu, spuse femeia, taci din gură! Nu mă fă de ruşine! – în mod evident, dânsa nu se simţea făcută de ruşine, pentru că expresia de pe faţa ei spunea: „Sunt mândră de tine!”

– Dar chiar arată ca un urs, strigă Willie, rostogolindu-se de râs. Ca un urs de la Grădina Zoologică.

Doamna aruncă o privire la acest străin, care se înfăşurase cu o pelerină mare de blană şi îşi puse pe cap o căciulă de blană cu două boruri pentru urechi. Dar aceste boruri nu erau lăsate pe urechi, ci prinse sus, astfel încât păreau ele însele ca o pereche de urechi ciulite, ceea ce făcea ca asemănarea cu ursul să existe într-adevăr. Willie continuă să râdă cu voioşie, până ce toţi i s-au alăturat şi i-au urmat exemplul – chiar şi ursul. În timpul acestei veselii, trenul se opri într-o staţie, dar niciunul dintre ei nu băgară de seamă, ci continuară să râdă.

– Domnule Willie, spuse maiorul Sartoris, faci numai ghiduşii, după cum văd eu. Dar dacă ai fi un bărbat care se întoarce acasă, după zece ani petrecuţi în India, poate că şi tu te-ai bucura să te înfăşori în blănuri! Mă gândesc că nu ţi-ar plăcea ca un băieţel să râdă de tine şi să te supere.

– Dar v-am supărat? spuse micul tovarăş, alunecând din scaun şi apropiindu-se de dânsul, în timp ce pe faţa micuţului se citea nelinişte. Willie nu a vrut să vă facă să vă simţiţi prost!

– Nu m-am supărat deloc, băiete. Glumeam doar. Cred că tu eşti un băieţel foarte atent, zise el văzând că într-adevăr copilul părea abătut. Vino aici, Willie, şi stai pe genunchiul meu ca să mă uit puţin la tine. Am fost departe de ţară foarte mult timp, adăugă el uitându-se la femeie, într-un loc în care nu vezi niciodată englezoaice sau copii albi. Aşa că mi-e tare drag să privesc această piele albă şi aceşti ochişori albaştri.

Recenzii

Nu există recenzii până acum.

Numai clienții autentificați care au cumpărat acest produs pot lăsa o recenzie.