Pasi spre cer

30,00 lei

Format: 20,8 x 14,7 cm

Număr de pagini: 314

Stoc epuizat

Descriere

„Orice femeie a cunoscut tirania emoţiilor care devin şi mai greu de controlat atunci când sunt grefate pe un temperament dinamic, impulsiv. Pozitive sau negative, ele se îngrămădesc să fie simţite, trăite: mânie, descurajare, dezamăgire, deprimare, disperare, bucurie entuziasm, exuberanţă. Prin toate trecem, uneori ameţitor de repede şi le permitem să ne deformeze optica şi să ne manipuleze. „Paşi spre cer” de E. Prentiss este o carte care vorbeşte fără emfază, în modul cel mai onest cu putinţă, despre emoţii şi despre suferinţă, despre lupta cu cel mai mare duşman – Sinele, despre frământările adolescenţei şi ostilităţile căsniciei, despre felul în care Christos poate să folosească toate imperfecţiunile din viaţa noastră drept instrumente de modelare a caracterului nostru. O carte scrisă în secolul al XlX-lea, dar care întrece prin simplitate, umor fin şi putere divină, transformatoare, multe din studiile de psihologie feminină şi psihanaliză scrise în secolul al XX-lea.” prof. Ligia Cruţ

Recomandată de către Elisabeth Elliot, Kay Arthur şi Joni Eareckson Tada, această carte este pentru femeile care doresc o viaţă intimă cu Christos. Scrisă în 1850, vă va umple inimile cu gingăşie, nobleţe şi credincioşie, în acelaşi timp oferindu-vă răspunsuri clare la multele întrebări pe care le-aţi putea avea.

O, dar al darurilor! O, graţie a credinţei! / Domnul meu! Cum se poate ca Tu, / Care ai această dragoste pătrunzătoare, / Să mi-o dai mie? / Câte inimi mai inocente decât a mea / Ar fi putut s-o aibă / Câte suflete nu sunt mai demne / De atingerea Ta dulce? / Oh, graţie! În cele mai curioase inimi / Soseşte lauda ta, / Gloria luminii Tale găseşte o casă / În cele mai întunecate locuri. / Oh, ce fericită sunt! / Credinţă, dacă nu poţi fi / Comoara care eşti în viaţă, / Ce vei fi în moarte?

15 ianuarie 1831

           „Ce tare am îmbătrânit! Şaisprezece ani! Ei bine, n-am ce face, asta e. Aşa stă scris în Biblia lui tata: „Ecaterina, născută pe 15 ianuarie 1815.” În dimineaţa asta am vrut să mă trezesc mai devreme, dar afară era atât de frig şi de mohorât, iar în pat atât de cald şi de plăcut! Aşa că am tras plapuma înapoi peste mine şi am început să mă gândesc la lucrurile pe care le voi schimba în viaţa mea. Prima hotărâre pe care am luat-o a fost să încep acest jurnal. Ca să fiu sinceră, l-am început de o grămadă de ori, dar mereu l-am abandonat. Mă plictiseam imediat. Nu mă plictiseam de scris, ci de lucrurile pe care aveam să le spun despre mine. Dar de data asta, vreau să-l continui cu orice preţ. Ştiu că îmi va face bine să-l citesc mai târziu şi să văd ce fel de persoană eram şi cum m-am schimbat. Apoi m-am hotărât să fac mai multe pentru a o mulţumi pe mama. M-am gândit că va trebui să-mi controlez mai bine firea iute. Mi-am spus, de asemenea, că iarna asta voi fi mai altruistă şi îmi voi sacrifica propriile interese, aşa cum fac personajele din cărţile pe care le-am citit. Mi-am imaginat cât de plăcut surprinşi vor fi cu toţii să vadă cât de mult m-am schimbat în bine! Timpul a trecut pe nesimţite în mijlocul acestor gânduri plăcute şi m-am speriat când am auzit sunând clopoţelul pentru rugăciune. Am sărit ca arsă din pat şi m-am îmbrăcat cât de repede am putut. Dar parcă toate lucrurile au conspirat ca să mă necăjească. N-am găsit nici un guler curat şi nici o batistă. Aceeaşi poveste de întotdeauna. Susan umblă cu lucrurile mele şi le lasă cine ştie unde! Când am coborât şi eu în sfârşit, toţi erau la micul dejun.\r\n- Speram că măcar de ziua ta vei coborî la timp, draga mea, a spus mama. Nu-mi place să fiu învinovăţită de ceva, aşa că m-am aprins într-o clipă. – Dacă unele persoane îmi ascund lucrurile anume ca să nu le găsesc, bineînţeles că întârzii, am răspuns eu. Cred că am rostit remarca pe un ton prea aspru, pentru că mama a oftat încet. Nu vreau s-o văd pe mama oftând. Mai degrabă aş suporta să mă certe mereu. Cum am terminat de mâncat, m-am grăbit să plec spre şcoală. Tocmai când eram pe punctul de a ieşi din casă, mama mi-a spus: – Ţi-ai luat galoşii, dragă? – Of, mamă, nu mă bate la cap! Voi întârzia la şcoală, am spus eu. Nu am nevoie de galoşi. – A nins toată noaptea şi cred că ai nevoie de ei, spuse iar mama. – Nici măcar nu ştiu unde sunt. Şi, în plus, nu-mi place să port galoşi. Lasă-mă să plec, mamă, am suspinat eu. Cât aş vrea să pot face măcar o dată cum vreau eu! – Ei bine, asta e ocazia ta, copila mea, spuse mama şi plecă…”

Recenzii

Nu există recenzii până acum.

Numai clienții autentificați care au cumpărat acest produs pot lăsa o recenzie.