Descriere
Privirea sufletului la Isus Hristos în timp ce săvârşeşte măreaţa lucrare de mântuire!
Cuvintele de deschidere ale acestei cărţi:
„Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus.”
Cel mai splendid subiect de discuţie şi de scriere este ISUS HRISTOS. Citind lucrările lui Cicero, Augustin le-a lăudat pentru elocvenţa lor, dar a continuat spunând: „Nu sunt dulci pentru că numele lui Isus nu este în ele”. Iar mărturisirea lui Bernard este asemănătoare: „Dacă scrii, nu mă delectez cu ceea ce scrii dacă nu citesc numele Isus acolo; dacă discuţi sau dezbaţi, nu mă delectez cu aceste discuţii dacă numele Isus nu se aude în ele”. Într-adevăr, tot ce spunem nu este decât fără gust dacă nu este presărat cu această sare – „n-am avut de gând să ştiu între voi altceva (spune Pavel) decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit”. Înainte de a predica printre corinteni, el a hotărât că acesta urma să fie singurul punct al cunoaşterii despre care să poată afirma că are pricepere şi a decis că în decursul slujirii sale, se va trudi să aducă oamenii la acest punct; acesta a fost lucrul pe care l-a transformat în „lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea” cunoaşterii sale; „ba încă, şi acum (spune el) privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu.” (Ef. 3:18, Fil. 3:8)
În această cunoaştere a lui Hristos, există un „preţ nespus de mare” faţă de toate celelalte cunoaşteri din lume; nu există nimic mai plăcut şi mai mângâietor, mai însufleţitor şi înviorător, mai fermecător şi mai satisfăcător pentru suflet. Numai Hristos este Soarele şi Centrul tuturor adevărurilor divine revelate; iar noi nu putem predica nimic altceva, ca fiind obiectul credinţei noastre şi elementul necesar al mântuirii sufletului nostru, care să nu se întâlnească în Hristos sau care să nu facă referire la Hristos, într-un fel sau altul; numai Hristos este întregul fericirii omului, Soarele care îl luminează, Medicul care îl tămăduieşte, Zidul de foc care îl apără, Prietenul care îl mângâie, Mărgăritarul care îl îmbogăţeşte, Chivotul care îl sprijină, Stânca ce îl susţine în cele mai mari presiuni, „ca un adăpost împotriva vântului şi ca un loc de scăpare împotriva furtunii, ca râuri de apă într-un loc uscat şi ca umbra unei stânci mari într-un pământ ars de sete” (Isaia 32:2). Numai Hristos este scara dintre pământ şi cer, Mijlocitorul dintre Dumnezeu şi om, o taină pe care îngerii din ceruri doresc să o afle, să o iscodească şi să privească în ea (1 Pet. 1:12).
Iată un subiect binecuvântat într-adevăr; cine nu s-ar bucura să-l cerceteze, să se familiarizeze cu el? „Viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, Singurul Dumnezeu, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu.” (Ioan 17.3). Veniţi deci, haideţi să privim la acest Fiu al neprihănirii; o astfel de privire nu ne poate aduce nici un rău, ci numai bine. Într-adevăr, dacă privim lung la soarele natural, ochii noştri pot orbi, iar feţele ni se pot înnegri, dar dacă privim ţintă la Isus, ochii noştri vor fi mai limpezi, iar feţele mai frumoase. Dacă „lumina ochiului înveseleşte inima ” (Prov. 15:30), cu cât mai mult va fi astfel când avem un obiect atât de binecuvântat la care să privim? Aşa cum Hristos este mai minunat decât lumea întreagă, la fel, această privelişte întrece toate celelalte privelişti; este rezumatul fericirii creştinului, chintesenţa îndatoririlor evanghelice – a privi ţinta la ISUS.
În text avem actul (de a privi ţintă) şi obiectul (Isus). În original, actul este foarte energic, aphorontes eis, pe care limba română nu îl exprimă în totalitate; a privi ţintă semnifică o dezlipire, o întoarcere a ochilor de la un obiect spre altul; sunt două expresii – apo şi eis – una semnifică o întoarcere a ochiului de la toate celelalte lucruri, iar cealaltă o fixare rapidă a ochiului asupra unui astfel de obiect, şi numai asupra unuia de acest fel. Aşadar, este atât o întoarcere a privirii, cât şi o fixare a privirii. Fixare asupra ce? Acesta este obiectul – o privire ţintă la Isus – un nume care denumeşte mila şi mărinimia lui, aşa cum Hristos denumeşte slujba şi rolul lui.
Nu voi fi atât de curios încât să întreb de ce este numit Isus, şi nu Hristos; presupun că Persoana este vizată, iar aceasta le implică pe amândouă. Să observăm numai lucrul acesta: că Isus este cel mai pur nume evanghelic dintre toate celelalte nume – Isus nu era în dialectul Vechiului Testament; primul loc în care citim că acest nume este dat lui Hristos este în Matei 1:21: „şi-I vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale”. Unii fac observaţia ca acest nume ISUS, I s-a dat de două ori: o dată înainte de moarte – Matei 1:21, iar apoi pentru totdeauna – Filipeni 2:10. Primul a fost un anunţ al intrării Sale în legământ cu Dumnezeu pentru a împlini legea pentru noi şi pentru a muri pentru păcatele noastre; al doilea a fost un anunţ al unei persoane atât de meritorie care, pentru smerenia Sa a fost mai înălţată decât a fost orice altă persoană şi decât va fi orice altă persoană.
La început, Isus a fost numele umil al harului Său meritat; acum, Isus este numele înălţat al slavei Sale sublime. La început, evreii L-au răstignit pe Isus şi Numele Lui; iar apostolul s-a îndoit că Isus era adevăratul Isus; dar acum Dumnezeu L-a înviat din morţi şi „L-a înălţat nespus de mult, şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume; pentru ca în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi, al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ” ( Fil. 2. 9,10). Intenţia mea nu este să insist asupra acestui nume în opoziţie cu alte nume ale lui Hristos; El este deseori numit Hristos, Domnul, Mijlocitorul, Fiul lui Dumnezeu şi Emanuel; de ce? Isus este toate acestea, Isus este Hristos, căci El este unsul lui Dumnezeu; Isus este Domnul, căci El are stăpânire asupra întregii lumi; Isus este Mijlocitorul, căci El este Împăciuitorul dintre Dumnezeu şi om; Isus este Fiul lui Dumnezeu, căci El a fost veşnic născut înaintea tuturor lumilor; Isus este Emanuel, căci a fost întrupat şi deci, Dumnezeu cu noi. Numai datorită faptului că Isus înseamnă Mântuitor şi că acest nume i-a fost dat pe această bază: „căci El va mântui pe poporul Lui de păcatele Sale”, scopul meu va fi acesta – de a privi la Isus în special în timp ce săvârşeşte marea lucrare a mântuirii noastre de la început la sfârşit. Într-adevăr, aceasta este vestea bună, Evanghelia, privilegiul evanghelic şi îndatorirea noastră evanghelică – DE A PRIVI ŢINTĂ LA ISUS.
Recenzii
Nu există recenzii până acum.