Frații spanioli vol. I

25,00 lei

Format: 20,5 x 13,5 cm

Nr. pagini: 256

Descriere

Această carte vă va familiariza cu multe personaje eroice și vă va inspira în timp ce urmăriți viața celor doi frați, Juan și Carlos. Uniți de dorința de a găsi „El Dorado”, acolo unde presupun că s-ar afla tatăl lor, cei doi descoperă credința adevărată și se luptă să-i rămână fideli în ciuda presiunilor, a greutăților și chiar a închisorii.

Frații spanioli este o relatare istorică ce evidențiază suferința îndurată de creștini în timpul inchiziției spaniole.

Convingerea și curajul demonstrat de credincioșii din secolul al XVI-lea îți vor dovedi cât de mare este puterea iubirii Mântuitorului nostru și a Cuvântului Său.


Capitolul I

 

COPILĂRIA

 

„Voința unui băiat este precum voința vântului,

Iar gândurile tinereții sunt gânduri îndelungi, îndelungi.”

Longfellow

 

În mijlocul câmpiilor verzi din Sierra Morena, umbrit de câțiva copaci de plută, cu stânci sălbatic de abrupte și cu pustiuri golașe, maronii, întinzându-se în depărtare, stătea, pe la mijlocul secolului al șaisprezecelea, un castel care deja părea vechi și dărăpănat. Fusese odată un așezământ puternic, dar nu foarte spațios; și desigur, conform ideilor noastre moderne de confort, interiorul lui nu putea fi un loc deosebit de confortabil pentru a fi locuit. O mare parte a castelului era ocupată de un hol grandios, pe care erau agățate tapițerii spălăcite, dar bine întreținute, și era mobilat cu mese de stejar, cu jilțuri și bănci, foarte elaborat sculptate, însă purtând semnele evidente ale trecerii timpului. Fante înguste, fără geam, în zidul gros permiteau aerului proaspăt și luminii să intre;

Într-o dimineață mohorâtă de toamnă, doi băieți stăteau împreună în holul acela mare, privind ploaia ce cădea fără încetare. Erau îmbrăcați exact la fel, în jachete largi de pânză albastră, țesută în casă, ce-i drept, dar erau atât de proaspete și de elegant croite, încât arătau mai bine decât variantele lor mult mai scumpe. Ciorapii lor lungi erau de mătase, iar manșetele și volanele largi ale cămășilor, din pânză fină de Olanda, apretate și călcate cu grijă.

Cel mai mare dintre ei – un flăcău foarte chipeș, care părea de cel puțin paisprezece ani, dar în realitate era cu un an mai mic – avea un păr ca pana corbului, ochi negri, scânteietori, curioși, trăsături frumoase, dar puternice ale chipului și un ten măsliniu din naștere și bine bronzat de la statul în soare și vânt. O frunte înaltă, nări largi și o gură mai puțin arcuită îl caracterizau pe fratele mai mic, care părea mai delicat, părul lui nu era atât de negru, iar tenul nu era atât de măsliniu.

– Ploaie și iar ploaie! Va ploua pentru totdeauna? strigă, pe un ton nerăbdător, cel mai mare, al cărui nume era Juan; sau mai degrabă, după varianta formală, titlul lui era (și se mânia foarte tare dacă îi era scurtat numele sau i se omitea vreun nume) Don Juan Rodrigo Alvarez de Santillanos y Menaya. Era de cel mai pur sânge spaniol: din partea tatălui era de linie castiliană, iar din partea mamei era dintr-o familie străveche asturiană. Știa prea bine acest lucru și își ținea capul sus cu mândrie, în ciuda sărăciei, și ce era mai rău, în ciuda pacostei misterioase care căzuse peste numele și averile casei, aducând cu ea sărăcia. Dar sărăcia era cea mai mică dintre nenorociri.

– Trezindu-te devreme nu vei face zorii zilei să apară mai repede, nici privitul pe fereastră nu aduce mai repede razele soarelui, spuse istețul Carlos, care prinzând tot ce auzea, era deja un adept al filozofiei proverbiale, care era și este o moștenire a națiunii sale.

– Destul de adevărat. Așa că hai să ne luăm bastoanele și să ne jucăm. Sau, chiar mai bine, floretele[1] pentru un meci de scrimă.

Carlos fu de-acord imediat, deși fără prea mare plăcere. În toate activitățile de exterior, precum jocurile și de-a prinselea, Juan era un lider de necontestat; Carlos nici măcar nu visa să conteste acest lucru. Dar în alte activități și chiar aspecte mai importante, Carlos era cel care, fără măcar să își dea seama, îl conducea pe fratele său cu voință de fier, dar mai nechibzuit.

Juan aduse floretele, atent păzite, cu care băieții erau obișnuiți să practice scrima, fie, ca acum, doar pentru amuzamentul lor, fie sub instrucțiunile căruntului Diego, care slujise împreună cu tatăl lor în războaie și care acum le era majordom, valet și postelnic, toate într- una. El era cel de la care Carlos învățase o mulțime de proverbe.

– Acum ridică-te! Oh, ești prea jos! Stai o clipă!

Juan părăsi din nou holul, dar se întoarse repede cu o carte mare, grea, pe care o aruncă jos, arătându-i fratelui său să se urce pe ea.

Carlos ezită.

– Dar dacă părintele ne va prinde că ne folosim astfel de marele Horațiu?

– Mi-ar plăcea să ne prindă! răspunse Juan, cu o sclipire răutăcioasă în ochii săi negri.

Problema înălțimii fiind astfel rezolvată, meciul începu și pentru o vreme continuă fără incidente. Pentru a echilibra jocul, fratele mai mare îi acorda fiecare avantaj fratelui mai puțin activ și talentat, deseori strigând (chiar dacă nu era necesar) cuvinte de îndrumare sau avertizare despre fandarea în față, în lateral, imobilizări cu mâna la spate, lovirea și pararea. În cele din urmă, într-un moment de ghinion, Carlos, printr-o mișcare greșită care încălca regulamentul, primi o lovitură în obraz cu floreta fratelui său, suficient de puternică să îi țâșnească sângele. Juan sări imediat, ofensat, cu un „Vai de mine!” pe buze. Carlos se întoarse de la el acoperindu-și fața cu amândouă mâinile, iar Juan, spre dezgustul său, auzi curând sunetul unui hohot de plâns.

– Laș mic ce ești! exclamă el. Să plângi pentru o amărâtă de lovitură!? Rușine, rușine să îți fie!

– Laș ești tu, că mă ocărăști când nu pot să lupt cu tine, spuse Carlos, de îndată ce-și recăpătă graiul.

– Așa faci de fiecare dată, plângăcios mic: zici că mergi să îl cauți pe tatăl nostru!? Un bărbat curajos ca tine să navigheze până în Indii și să se lupte cu sălbaticii. Mai bine ai sta acasă și ai toarce cu mama Dolores.

Prea rănit în orgoliu ca să găsească un proverb potrivit pentru această ocazie sau chiar să dea orice fel de răspuns, Carlos, încă lăcrimând, părăsi holul cu pași repezi și căută refugiu într-un apartament micuț.

Tapițeriile din această cameră erau mult mai noi și mai frumoase, fiind cusute manual cu mult gust, iar mobila era mult mai scumpă decât cea din hol. Aici se afla de asemenea o fereastră cu sticlă, iar lângă aceasta se așeză Carlos, privind morocănos ploaia și gândindu-se la fratele lui, care, mai întâi, îl rănise atât de adânc numindu-l laș, iar apoi îl tachinase cum că n-ar fi fost potrivit pentru sarcina pentru care, copil fiind, și-ar fi dedicat inima și sufletul ca să o ducă la îndeplinire.

Dar el nu se putea certa prea tare cu Juan, nici nu putea sta prea mult timp fără el. Cu mult înainte ca să îi treacă mânia și să lase loc singurătății și tristeții, se instală un dor mare de a fi prieteni din nou.

Recenzii

Nu există încă recenzii.

Numai clienți autentificați care au cumpărat acest produs pot scrie o recenzie.