Aprinzatorul de felinare

36,00 lei

Format: 20,5 x 13,5 cm

Număr de pagini: 328

Stoc epuizat

Descriere

… Citind cartea, m-am întrebat dacă autoarea a mai avut vreun motiv de a-l numi pe Trueman Flint «aprinzător de felinare», aparte de faptul că aceasta era slujba lui. De-a lungul povestirii, ca rezultat al unui singur gest, felinarele multor inimi s-au aprins unul câte unul, aducând lumină în viaţa personajelor care aveau o aşa mare nevoie de speranţă, asemenea celor pe care le întâlnim în viaţa de zi cu zi, personaje în care ne regăsim şi noi adesea. Câte fetiţe Gertrude nu sunt şi astăzi printre noi? De câte ori nu am întors spatele posibilităţii de a aprinde o lumină de speranţă în inima cuiva? Aprinzătorul de felinare ne pune câteva întrebări de felul acesta şi ne oferă perspectiva de a înţelege că viaţa fiecăruia dintre noi este sub privirea şi călăuzirea Marelui Aprinzător de felinare pe cărarea vieţii. Cu siguranţă, tinerii cititori vor găsi în Gertrude şi Willie un exemplu de dragoste, credincioşie şi puritate, demn de urmat.

O adevărată capodoperă, este povestea unei fetiţe sărmane şi a Dumnezeului Atotputernic, care ne cunoaşte şi este în stare să schimbe haosul în frumuseţe. Scrisă cu aproape 200 de ani în urmă, când felinarele cu ulei luminau străzile oraşelor din America, această povestire plină de mister vă va inspira şi provoca la o trăire de integritate şi excelenţă.


LUMINĂ ÎN ÎNTUNERIC

       Asfinţitul se pogora tremurător peste zare; umbrele întunericului se adânceau ca o prăpastie adâncă între cer şi pământ. În depărtare, în câmpie, lumina se mistuia ca un foc de vreascuri uscate, iar deasupra oraşului şuviţe cenuşii se despleteau molatic peste scânteile zilei. Un şir lung de case mărginea şoseaua până când aceasta se pierdea după colinele despoiate de venirea iernii.

Pe pragul de lemn al uneia dintre aceste case veghea un chip trist de copil. Era o fetiţă. Părea desprinsă dintr-o mreajă nebăgată în seamă de ceilalţi. Singurătatea străzii se reflecta în acest chip, înstrăinându-l de restul oamenilor. În spatele ei se înălţa o casă bătrânească, veche şi dărăpănată, cu un contur neregulat şi cu faţada îndreptată spre drumul pietruit. Uşa dădea direct în trotuar, iar pragul era atât de jos, încât picioruşele ei desculţe erau învineţite din pricina caldarâmului rece, pe care stăteau.

Era o seară friguroasă de noiembrie; zvâcniri sperioase ale unor păsări singuratice înfiorau zarea, iar vântul izbea cu putere crengile dezgolite de viaţă ale copacilor. Căderea uşoară a zăpezilor timpurii făcuse ca străzile întortocheate şi înguste ale orăşelului să pară mai noroioase şi mai mohorâte ca de obicei.

Oameni grăbiţi traversau străduţa aceea lăturalnică în lung şi în lat, iar în urma lor nu rămânea decât sunetul surd al noroaielor lipicioase care se desprindeau de pe bocancii greoi. Nimeni nu dădea atenţie făpturii plăpânde rezemate de marginea uşii. Tăcută, preocupată de iluziile copilăreşti, părea la fel de neînsemnată ca orice altă insectă. Pentru mulţi trecători, nu era decât un biet parazit care respira fără niciun drept, acelaşi aer cu ei, care nu cunoştea nimic altceva decât existenţa mizeriei, a sărăciei şi a nefericirii.

Fetiţa părea o figură ştearsă de pe un tablou împovărat de colbul vremurilor, o fărâmiţare de imagini stinse şi triste. Avea câteva zdrenţe pe care şi le strângea pe lângă trupul firav, un păr închis, des şi nepieptănat, care-i cădea pe spate. Trăsăturile feţei erau neregulate şi fiecare încordare a muşchilor feţei te făcea să simţi milă şi compasiune faţă de zbuciumul sufletesc al copilei. Ochii îi erau frumoşi, umbriţi de gene prelungi, dar atât de mari în contrast cu faţa ei slabă, încât armonia chipului ei lăsa de dorit. Ochii se sfârşeau în arcuirea unui zâmbet tăcut, însă nu-i sporeau cu nimic frumuseţea.

Dacă ar fi avut pe aproape un suflet cald, o inimă de mamă – pe care n-o avea – cu siguranţă ochii aceia mari şi galeşi ar fi primit aprecieri şi complimente. Dar cum nu exista nicio fiinţă în lume care să-i poarte de grijă, această făptură hoinară era zi de zi batjocorită de toţi cei din jur care îi spuneau că e cea mai urâtă şi insuportabilă creatură care a umbrit vreodată pământul.

Nimeni nu o iubea şi părea că nici ea nu are pe cine să iubească. Iubirea, acest sentiment unic, era străin de inima ei, pentru că niciodată nu-l cunoscuse. Deşi avea doar opt anişori, chipul ei era întunecat de durere şi nefericire.

Singurele momente în care pe fruntea ei crispată se distingea o undă de fericire erau clipele târzii ale înserării, când un oarecare bătrânel venea să aprindă felinarul din faţa casei în care locuia. Îi plăcea să privească flacăra torţei lui pâlpâind în vânt, în timp ce el urca în grabă scara. Nimic nu o înveselea mai mult ca prezenţa acestui om şi cine ar putea descrie splendoarea bucuriei care-i învăluia sufletul când felinarul se aprindea şi întunericul gros se risipea izgonit de lumina gălbuie. Deşi bătrânelul venea aici în fiecare seară, preocupat de îndeletnicirea lui, părea să nu o fi observat până acum. Dar, chiar dacă nu-i aruncase niciodată vreo privire, chiar dacă nu-i vorbise vreodată, copila îl vedea ca pe un prieten care venea să spulbere întunericul vieţii ei cu flacăra plăpândă a torţei.

Recenzii

Nu există recenzii până acum.

Numai clienții autentificați care au cumpărat acest produs pot lăsa o recenzie.