Descriere

Această povestire îi va învăţa pe copii că toate lucrurile lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu. Împreună cu părinţii, vor fi captivaţi de desfăşurarea evenimentelor şi vor vedea că Domnul este Dumnezeul imposibilului.

---

Mieluşelul

Capitolul I

CRISTINA, o fetiţă de aproape zece ani, culegea fragi în pădure. Era o după-amiază înăbuşitoare, iar în poieniţa unde nu era nicio adiere de vânt, căldura era covârşitoare. Pălăria ei de paie nu putea s-o apere deloc de căldura arzătoare a soarelui. Broboane de sudoare i se prelingeau pe frunte şi obrajii îi erau roşii ca focul. Totuşi, ea continua să adune cu sârguinţă fragi, fără să privească deloc înapoi:

– Căci sunt pentru mama mea bolnavă, îşi spuse ea veselă ştergându-şi fruntea cu batista. Cu banii pe care-i voi primi pentru fragi voi procura ceva de mâncare ca ea să se întremeze.

Spre seară, când coşul era plin cu fragi, fetiţa se îndreptă spre casă. Începu să plouă. Picăturile cădeau tot mai zgomotos pe frunzele copacilor şi bubuituri puternice de trăsnet răsunau în depărtare. Când a ieşit din pădure, a început furtuna. Mergea împotriva vântului şi pe cerul tulburat se iviră nori negri, înălţându-se unii deasupra altora ca nişte munţi. Cristina ştia că de obicei fulgerul trăsneşte cei mai înalţi copaci şi de aceea căută adăpost departe de ei, sub nişte tufişuri mici de alun şi acolo aşteptă să treacă furtuna.

Dar, dintr-odată, auzi din tufişurile apropiate un geamăt trist, ca de copil. Nici chiar furtuna, ploaia, tunetul şi fulgerul n-au putut să oprească această fetiţă miloasă să meargă să vadă ce este. Ajunse şi iată! Era un mieluşel blând, udat de ploaie şi care tremura – probabil era rătăcit de turmă.

– O, sărmane mieluşel! spuse Cristina. Nu pot să te las singur; hai, te voi lua acasă la mine.

Şi luă mieluşelul cu grijă în braţe, iar de îndată ce se opri ploaia, se grăbi să ajungă la căsuţa ei cu acoperiş de paie.

– O, priveşte, mamă dragă, spuse ea intrând în cămăruţa îngrijită şi curată, uite ce am găsit! Priveşte ce mieluşel frumos! O, ce norocoasă am fost! Voi avea mare grijă de el – o voi face cu bucurie!

– Copilă, spuse mama bolnavă ridicându-se şi sprijinindu-şi capul în palme, de bucurie ai uitat că acest mieluşel trebuie să fie al cuiva. El s-a rătăcit doar şi de aceea trebuie să-l dăm înapoi. Probabil este al fermierului bogat de la Eich-hof. Nu este bine să păstrăm bunurile altora în casa noastră nici măcar o noapte. Deci, ar fi mai bine să îl duci acasă chiar în această seară.

– Ce prostie! strigă o voce aspră prin fereastra deschisă. Este o prostie să fii atât de naiv!

Omul care a spus aceasta era un zidar care, în timp ce repara afară peretele căsuţei lor, a auzit fără să vrea discuţia. Mama şi fata îl priveau surprinse, dar el continuă:

– De ce vă uitaţi aşa la mine, doar vorbesc pentru binele vostru. Vom tăia mielul şi îl vom împărţi. Vom avea câteva bucăţi de friptură, iar pielea e şi ea valoroasă. Fermierul bogat are mai mult de o sută de oi mari şi frumoase şi, fără îndoială, nu va observa pierderea bietului mieluşel, aşa că îl voi tăia imediat. Nu trebuie să vă fie frică. Nu ştie nimeni, credeţi-mă, pot să fiu mut, spuse el aruncând o mistrie de mortar pe perete, mut ca acest perete.

Cristina era uimită de ce spusese zidarul. Gândul la cât de greşit ar fi fost să păstreze mielul îi deveni clar acum.

– Vă înşelaţi, spuse ea politicos, totuşi hotărât, zidarului. Chiar dacă nu ne vede niciun om, Dumnezeu totuşi ne vede! Dar tu, scumpă mamă, ai dreptate – şi chiar mă întreb de ce nu m-am gândit că are un stăpân. Cu dragă inimă într-adevăr, continuă ea în timp ce lacrimile îi izbucniră din ochi, cu dragă inimă aş păstra mieluşelul! Totuşi, trebuie să ascultăm de voia bunului nostru Dumnezeu.

Înveli mieluşelul în şorţul ei şi merse cu el spre    Eich-hof deşi ploaia nu se oprise de tot, iar soarele apunea.

Când se apropie de Eich-hof, o văzu pe soţia fermierului lângă uşă cu cel mai mic dintre copii în braţe, în timp ce în jurul ei stăteau cei mai mari. Ei priveau uimiţi la minunatul curcubeu care, nu cu mult după furtună, apăru printre norii negri în toată splendoarea lui.

– Priviţi curcubeul, spuse mama arătând spre el cu braţele ridicate, şi lăudaţi-L pe Cel care l-a creat. În fulgerul de lumină şi în tunetul înspăimântător Dumnezeu îşi arată puterea şi măreţia, dar în culorile frumoase ale curcubeului El îşi arată bunătatea şi îndurarea.

Cristina privea fermecată când la culorile minunate ale curcubeului, când la feţele zâmbitoare ale copiilor, şi nu spuse nimic până ce nu dispăru curcubeul. Apoi, scoase mieluşelul din şorţ şi, punându-l jos, le povesti cum îl găsise.

– Ai făcut foarte bine, ai fost cinstită, spuse soţia fermierului binevoitoare, și încă ai venit atât de târziu şi chiar pe ploaie! Eşti o fetiţă bună şi cinstită.

– Într-adevăr! spuse fermierul care tocmai ieşi. Sper că voi, copiii mei, veţi fi la fel de cinstiţi şi corecţi ca această sărmană fetiţă. Este mai bine să nu ai nici o oaie şi să fii cinstită, decât să ai o sută de oi luate prin vicleşug. Corectitudinea care a făcut-o pe această biată fetiţă să aducă înapoi mielul, este o comoară a inimii mai preţioasă decât o întreagă turmă de oi, o comoară pe care lupul sau duşmanul nu i-o poate lua.

Frank, băiatul cel mic al fermierului, alergă la ţarc şi îi arătă oaia-mamă. Cum mai zburda şi sărea mieluşelul lângă ea!

(…)