Descriere
Amy e o tânără credincioasă, care alături de fratele ei, Daniel, trece prin momente dificile, însă mâna protectoare a Domnului ei își arată credincioșia de fiecare dată.
Folosindu-se de oameni cu inima deschisă, Dumnezeu înfăptuiește minuni în viețile copiilor Săi, chiar și atunci când Marele Viscol Alb le stă împotrivă.
Un loc al minunilor
– Crezi că va veni astăzi?
Amy tresări la auzul vocii care răsuna spărgând tăcerea.
– Nu știu, răspunse ea purtând pe chip o urmă de îngrijorare și privindu-și frățiorul, care apăruse în spatele ei pe neașteptate. Ești mic și curios, murmură ea, mângâindu-l pe frunte.
Pe chipul copilului apăru un zâmbet ștrengăresc.
– Pot să privesc și eu pe geam?
– Desigur, veni răspunsul și fără să mai aștepte alte rugăminți, Amy îl ajută să se așeze pe un loc confortabil – pervazul ferestrei.
Patru ochi triști scrutau zarea, încercând să deslușească silueta vreunui călăreț, dar totul părea pustiu.
Doar copacii se clătinau sub bătaia vântului de primăvară.
– Vremea pare să se înrăutățească, glăsui Amy, studiind cerul plumburiu.
– Privește, răspunse copilul arătând spre norii ce alergau într-o goană nebună, va veni iarăși zăpada.
Amy zâmbi amintindu-și cât de mult iubea Daniel să se joace în zăpadă. Fusese o iarnă grea peste locuitorii orașului Massachusetts, ce încă părea că zăbovește. Deși erau în luna martie, aceasta nu părea cu nimic mai diferită decât luna decembrie.
Paşii mamei se auziră tot mai aproape de camera în care cei doi vorbeau.
– Să mergem, șopti Amy dându-l repede jos.
Doamna Anderson se apropia de camera copiilor când deodată ușa se deschise şi în prag apărură chipurile celor doi. Mirată, le privi fețele zâmbitoare.
– Ţi-am auzit paşii, zise Daniel încercând să-i fure un zâmbet, dar chipul mamei rămase neschimbat, ca o stană de piatră.
Durerea care se citea pe chipul ei învălui privirea copiilor în tristeţe. Făcu un semn cu mâna spre masa care era pregătită. Copii înţeleseră mesajul şi porniră tăcuţi spre camera care servea drept bucătărie.
Se aşezară cu toţii la masa sărăcăcioasă şi începură să mănânce cu poftă. Chiar dacă nu era o masă îmbelşugată cum aveau alţii, cei doi copii îşi priviră mama mulţumitori.
Ciorba de linte puse pe fugă foamea care se cuibărise în trupurile lor slabe.
– Caroline nu vine la masă? întrebă copilul uitându-se curios la mama lui.
Femeia nu răspunse nimic, ci continuă să mănânce de parcă nu ar fi auzit întrebarea.
Amy îl privi cu subînţeles, făcându-i semn să tacă, însă copilul era confuz, neînţelegând nici de această dată motivul pentru care era oprit din conversaţie.
– Vreau ca toată curtea să fie curăţată de zăpadă. Vocea mamei răsună pe neaşteptate, făcând-o pe Amy să tresară. Iar tu, spuse ea întorcându-şi privirile spre copilul de şapte ani, rezerva de lemne va trebui completată până la lăsarea întunericului, se pare că iarna nu va pleca degrabă.
Daniel se uită la sora lui nemulţumit, şi de data asta văzu diferenţa făcută de mama lor, Amy trebuia doar să curețe zăpada, pe când el… starea i se schimbă deodată. Gândul că va trebui să aducă lemne din pădurea învecinată i se părea o aventură bună.
Amy încercă să continue conversaţia, dar atitudinea mamei reveni aceeaşi ca şi la început. Tristeţea o copleşi pe negândite… De când tatăl ei a murit în urma accidentului din pădure, atitudinea mamei devenise insuportabilă. Lovită de depresie, ea îşi pierdea deseori calmul și lăsându-se cuprinsă de crize de furie lovea copii fără milă pentru orice greşeală făcută, oricât de neînsemnată ar fi fost. Cât despre credinţa în Dumnezeu, care odinioară fusese înflorită ca un trandafir în grădina inimii ei, acum era închisă în cufărul necredinţei făcând loc mărăcinilor deznădejdii şi spinilor acuzaţiilor care distruseră tot ce era frumos și lăsând în urma lor ura împotriva lui Dumnezeu care îngăduise să se întâmple nenorocirea.
Tăcerea din cameră devenea tot mai apăsătoare; simţind lucrul acesta, Amy se ridică de la masă şi porni spre camera ei tulburată peste măsură.
În urma ei îşi auzi fratele începând o discuţie cu sora mai mare care tocmai intrase în casă. Zăbovi nehotărâtă în faţa uşii, ceva îi spunea să se întoarcă, doar nu-şi văzuse sora de câteva zile, dar biruită de oboseală păşi în cameră închizând uşa cu grijă.
– Doar câteva minute de odihnă, murmură ea pentru sine, apoi mă voi duce la curăţat zăpada.
Camera friguroasă şi deranjată de zgomotul vântului îi aduse aminte că acoperişul era spart… îl privi cu amărăciune. Încă din toamnă încercase să-l repare, dar avuse doar eşecuri.
– Lipseşte o mână de bărbat, şopti ea privind spre gaura din acoperiş, dar nimeni nu-i auzi vorbele.
Se aşeză pe pat încercând să adoarmă, dar gândurile nu-i dădeau pace; veneau într-o goană nebună şi începeau să o înfăşoare încet, precum o caracatiţă care încearcă să îşi omoare prada.
Recenzii
Nu există recenzii până acum.