Descriere
„Nimeni nu mă iubeşte” a fost deviza sub care şi-a trăit viaţa Bătrâna Morocănoasă, iar răspunsul dat indiferenţei şi cruzimii vieţii a fost unul pe măsură: „Şi nici eu nu iubesc pe nimeni.” Când Iubirea a bătut timid la uşa inimii sale, întâi sub forma unei pisicuţe bolnave şi mai apoi sub chipul gingaş al unei fetiţe orfane, bătrâna a deschis larg uşa, flămândă de a dărui şi a primi iubire. Primele raze ale iubirii au adus lumină în întunericul suferinţei şi singurătăţii, iar Bătrâna Morocănoasă, de mână cu fetiţa ei dragă, a învăţat pas cu pas bucuria de care a fost privată o viaţă… În mijlocul suferinţei pricinuite de moartea copilei îndrăgite, ce dăduse culoare şi sens existenţei sale, bătrâna îl întâlneşte pe Cel care nu ne părăseşte niciodată, pe Cel care este Iubirea. „Nimeni nu mă iubeşte”… repetă Bătrâna Morocănoasă, iar inima ei continuă cântându-şi bucuria: „mai mult decât Cel care a părăsit slava cerească şi a venit ca să caute şi să mântuiască pe cei pierduţi.” Dacă viaţa ta se aseamănă cu cea a bătrânei şi poate fi cuprinsă în aceste amare cuvinte — „Nimeni nu mă iubeşte” — caută-L şi tu pe Acela care îţi promite chiar astăzi: „Te voi iubi cu o iubire veşnică…” Laura Nisteriuc
O. F. Walton, fiind pătrunsă adânc de dragostea lui Dumnezeu, a scris mai mult decât o banală povestire pentru copii, aducând lumină în întunericul suferinţei şi singurătăţii. Această comoară reprezintă o adevărată unealtă pentru a-i mişca pe părinţi şi-i va ajuta atât pe ei cât şi pe copii să realizeze că în vremurile noastre de incertitudine, dragostea e cea care rămâne întotdeauna în picioare.
Capitolul I
Casa Bătrânei Morocănoase
În cea mai aglomerată zonă a celui mai aglomerat oraş, marele ceas al bisericii bătea ora opt.
Era un ceas vechi şi solemn care bătea foarte rar şi clar, de parcă ar fi crezut că oamenii care locuiesc pe lângă biserică n-ar fi în stare să numere repede şi că l-ar învinovăţi pe el dacă s-ar întâmpla să greşească.
„Unu, doi, trei, patru, cinci, şase, şapte, opt!”
Copiii auziră ceasul şi alergară spre casele lor, lăsându-şi plăcintele de noroi pe care le făceau în şanţ. Zidarii care reparau vechea arcadă a bisericii îl auziră şi ei şi îşi abandonară uneltele, grăbindu-se la micul dejun. Îl auzi şi lăptarul de pe drum şi dădu bice calului pentru a-şi aproviziona clienţii la timp. Când îl auzi şi băiatul curier, îşi întrerupse jocul lui cu bile de la colţul străzii şi se grăbi înapoi la magazin. Toate soţiile, surorile şi mamele din toate străzile, aleile şi curţile din preajma bisericii îl auziră şi se apucară să umple ceştile de ceai, să ungă feliile de pâine prăjită cu unt, să scoată prăjiturile din cuptor şi să aşeze scaunele la locul lor pentru soţii, taţii şi fiii care veneau la masă.
Şi Bătrâna Morocănoasă îl auzi în timp ce curăţa de cenuşă grătarul de la şemineu. „Unu, doi, trei, patru, cinci, şase, şapte, opt!” numără Bătrâna Morocănoasă şi îşi continuă treaba nestingherită, pentru că bătăile ceasului nu aveau nicio importanţă pentru ea. Nu era nevoie să se grăbească şi să cureţe mai repede. Nimeni nu venea la masă pentru că nu avea nici soţ, nici fraţi şi nici fii de care să se îngrijească. Bătrâna Morocănoasă locuia singură şi îi plăcea asta, ba chiar se mândrea, spunând că ea nu iubeşte pe nimeni şi nimeni nu o iubeşte pe ea. Vecinii nu o vizitau niciodată pe bătrână şi chiar dacă ar fi venit, ea nu le-ar fi deschis uşa, aşa cum nici ea nu mergea în vizită la ei. „Sunt o adunătură de leneşi şi de bârfitori”, spunea dânsa.
Bătrâna Morocănoasă era o femeie slabă, numai piele şi oase, cu un chip dur şi cătrănit. Chiar şi copiii fugeau din calea ei când o vedeau trecând pe stradă, pentru că ea nu le zâmbea şi nu le adresa niciodată vreun cuvânt, ci păşea furioasă şi hotărâtă, cu buzele strânse, de parcă s-ar fi decis să-şi asume rolul de certăreaţa străzii, să fie împotriva tuturor şi toţi să fie împotriva ei. (…)
Recenzii
Nu există recenzii până acum.